„Muzica soţului meu este asemenea cuvântului lui Dumnezeu. Ea vine dintr-o sursă nobilă… .” (Aino Sibelius)

Festivalul Internațional George Enescu şi violonista Sarah Chang îşi exprimă admiraţia pentru incomparabilul artist finlandez, Jean Sibelius, alăturându-se celor care sărbătoresc 150 de ani de la naşterea veneratului compozitor. În 30 august 2015, Sarah Chang va interpreta „Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor op.47. ”

Jean Sibelius, compozitorul „de o rară exigenţă creatoare şi o autocritică severă”, a dat naştere unor compoziţii admirabile. Aino Järnefelt, soţia lui Sibelius, a fost cea fără de care, după cum spunea compozitorul, n-ar fi reuşit să-şi creeze întreaga operă. Jean-Luc Caron în lucrarea „Jean Sibelius – viaţa şi opera” ne spune că Aino a ajutat la realizarea unei atmosfere favorabile muncii creatoare soţului său şi l-a încurajat mereu să compună după cum simte. Jean Sibelius mărturisea că pentru el căsătoria nu a reprezentat, aşa cum zic mulţi, sfârşitul unui artist, dimpotrivă a fost un lucru favorabil. Mariajul are loc exact la câteva săptămâni de la prima audiţie (28 aprilie 1892, la Helsinki) a marii sale opere „Kullervo” ce-i va aduce renumele în Finlanda. Momentul apariţiei acestei capodopere este anunţat de critici ca naşterea muzicii finlandeze.

Asemenea lui Enescu, artistul reprezentativ pentru cultura muzicală românească, Sibelius îşi propune să recreeze folclorul şi să redea trăirile sufletului finlandez. Muzica lui Sibelius şi a lui Enescu au în comun dragostea pentru natură.          

Dacă Sibelius, conform însemnărilor lui Erik Tawaststjerna din lucrarea „Sibelius”, vol.I, 1865-1905, „răspundea cu intensitate stărilor naturii şi schimbărilor ce aveau loc în fiecare anotimp: explora cerul cu binoclul pentru a privi gâştele care zburau deasupra lacului îngheţat ori se bucura de florile de primăvară în aceeaşi măsură ca de mirosurile şi culorile toamnei”, George Enescu în „Amintirile lui George Enescu” de Bernard Gavoty, povesteşte că România este o „ţară a nostalgiei şi a visării, cea mai variată din lume, nimic mai puţin asemănător decât lanţul Carpaţilor şi Câmpia Moldavă. Pe de o parte munţi imenşi, terenuri vulcanice şi de cealaltă parte Câmpia Română atât de dificil de descris mai ales pentru cine n-a văzut-o niciodată.”

Pentru a fi tot timpul în prezenţa minunăţiilor ce-l înconjoară, Sibelius achiziţionează, în 1903, un teren la Järvenpää, situat într-un colţ de natură pe care nu-şi puseseră încă amprenta civilizaţia, iar unul dintre cei mai buni arhitecţi finlandezi, Lars Sonck, îi va proiecta splendida locuinţă pe care o va numi Ainola, după numele soţiei. Pe 24 septembrie 1904 se va muta la Ainola împreună cu familia şi va urma cea mai fertilă perioadă creativă. 

            „Opera mea va fi denigrată la început şi zece ani mai târziu va fi supraestimată. Aşa este viaţa.”

Opera lui Sibelius, la 150 de ani de la naşterea virtuozului artist, este cunoscută în lumea întreagă şi cântată de marile orchestre şi cei mai eminenţi artişti.

Cu ocazia unui sejur în Italia, la Rapallo, Sibelius schiţează în februarie-martie 1901 „Concertul pentru vioară şi orchestră”, urmând ca doi ani mai târziu să înceapă scrierea propriu-zisă. Concertul este revăzut în 1905, Sibelius suprimă câteva pasaje ale solistului şi cea de-a doua cadenţă pentru a da lucrării o concepţie mai mult simfonică. În 19 octombrie 1905 va avea premiera la Berlin avându-l pe Richard Strauss dirijor şi Karl Halir solist. Versiunea originală a concertului a fost descoperită printre manuscrisele Universităţii din Helsinki în 1990. Concertul lui Beethoven sau concertul în G minor a lui Bruch se numără printre lucrările ce au servit ca model „Concertului pentru vioară şi orchestră în re minor op. 47.”

Intensitatea romantică şi nostalgia din această lucrare se explică, potrivit lui Erik Tawaststjerna, prin faptul că Sibelius în imaginaţia sa, în mod evident, s-a identificat cu solistul. Între 1886-1889 studiase la Institutul muzical din Helsinki, fondat în 1882 de Martin Wegelius, în speranţa că la un moment dat va deveni un violonist virtuoz. Concertul său pentru vioară va fi însă interpretat de-a lungul timpului de numeroşi muzicieni virtuozi. Din 1930, când este înregistrat de Jascha Heifetz,  compoziţia devine foarte cunoscută.

            Violonista Sarah Chang învaţă „Concertul pentru vioară şi orchestră”, una dintre cele mai frumoase compoziţii scrise de Jean Sibelius, la vârsta de 7 ani. Sarah Chang declara într-un interviu, acordat după interpretarea „Concertului pentru vioară”, din 3 martie 1998, alături de Filarmonica din New York (cu care a debutat la vârsta de 8 ani) sub bagheta dirijorului Kurt Masur, că acest concert al lui Sibelius este unul dintre cele mai intense concerte din repertoriul pentru vioară. Din acest motiv interpretul trebuie să ofere 110%. Când interpretează lucrarea compozitorului finlandez, Sarah Chang foloseşte pentru vioara Guarneri del Gesu (1717), oferită de muzicianul Issac Stern, un arcuş marca Sartory. Concertul lui Sibelius se numără printre  cele apreciate de violonista care simte că responsabilitatea ei faţă de auditoriu şi orchestră este aceea de a le oferi cea mai bună versiune a ei. Prin urmare este foarte selectivă în ceea ce priveşte repertoriul deoarece trebuie să se asigure că piesa pe care o interpretează îi place.

            După cum George Enescu pretindea „să respir, să gândesc, toate le-am făcut prin muzică” , nici Sarah Chang nu-şi poate imagina viaţa fără muzică, iar Sibelius s-a confesat prin muzică. „En Saga” este o expresie a unei stări de spirit. În nici o altă compoziţie, după cum i-a spus asistentului său, Santeri Levas, să consemneze, nu s-a dezvăluit atât de complet.

            Lucrarea „En Saga”, scrisă în caracter finlandez, a fost într-o anumită măsură influenţată de picturile suedezului Arnold Böcklin pe care le-a văzut probabil când era la Berlin (1889-1890) sau la Viena (1890-1891). Compozitorul îi dezvăluie prietenului său, Adolf Paul, în decembrie 1892, că a terminat de scris o Saga, iar pictura lui Böcklin l-a tot făcut să se gândească la faptul că „aerul a fost pictat ca fiind mult prea clar, lebedele mult prea albe şi marea mult prea albastră”. Tablourile pe care este posibil să le fi văzut sunt „The Elysian Fields”, 1877-78, „The Island of Life”, 1888 sau „Vita somnium breve”.

            La rândul său poemul simfonic „En Saga” îl impresionează pe artistul Akseli Gallen-Kallela care va picta acuarela „Sibelius, compozitorul operei En Saga”. Lucrarea este compusă din trei spaţii, în stânga peisajul inspirat de lucrarea „En Saga”, sub aceasta este creat un loc în care Sibelius ar fi trebuit să scrie ceva, iar în partea dreaptă a fost realizat portretul muzicianului. Opera pictorului simbolist Gallen-Kallela va fi prezentată în expoziţia din primăvara lui 1894, de la Helsinki. Un alt artist vrăjit de muzica lui Sibelius, tânărul pictor, Oscar Parviainen creează în 1910 tabloul „Invocaţia (Moartea copilului)” amintind de un eveniment trist din viaţa lui Sibelius. În 1900 fiica sa cea mică, Kristi, se îmbolnăveşte de tifus şi moare. Tabloul oferit de pictor compozitorului va fi aşezat exact pe un perete aflat în faţa pianului folosit de Sibelius pentru a fi privit mereu. Într-o scrisoare adresată lui Parviainen artistul îi spune „Îi cânt acum picturii tale”. Apropierea lui Sibelius de artele vizuale s-a datorat prietenilor din cercuri diferite.

Compozitorul a fost genul de artist pentru care sunetul şi culoarea se aflau într-o strânsă legătură. Muzica lui Sibelius nu a fost doar o sursă de inspiraţie pentru colegii săi pictori, a fost chiar „tradusă”  în limbaj vizual. Revista BBC Music, în numărul din februarie 2015, aminteşte, într-unul dintre articolele omagiale, de sinestezie şi de faptul că „Lebăda din Tuenola” se regăseşte printre tablourile lui Ira Jean Bealmont. Din copilărie Sibelius a fost înzestrat cu darul asocierii anumitor nuanţe cu notele muzicale. Întrebat de Santeri Levas, asistentul său, care este culoarea preferată îi răspunde, „un verde deschis, undeva între Re şi Mi-bemol”. Interesantă este şi maniera în care Sarah Chang aduce împreună sunetul şi culoarea. Într-un interviu, făcut de CNN în urmă cu vreo cinci ani, spunea că atunci când interpretează „Carmen” a lui Sarasate sau Ceaikovski adoră să aibă vestimentaţia în culori strălucitoare, cu tonuri vibrante, lucru ce nu poate fi aplicat însă pentru Mozart sau Beethoven.

Cu toate că a avut o viaţă agitată Jean Sibelius îşi dorea atunci când se afla în procesul creaţiei acea linişte profundă. La Ainola nu a vrut să existe apă curentă tocmai pentru a nu-i fi distrasă atenţia. Calmul şi dinamismul şi-au găsit echilibrul în operele concentrate, dense, complexe.

Articol realizat pentru https://www.festivalenescu.ro/ro/, în 2015.