În urmă cu 90 la ani, în 13 martie 1936, într-o zi de vineri, la Opera Națională din Paris avea loc premiera absolută a capodoperei enesciene „Oedip” sub bagheta lui Philippe Gaubert, cu basul André Pernet în rolul lui Oedip, Marsysa Ferrer – Iocasta și Jeanne Monfort – Sfinxul. Pentru prima dată un compozitor român fusese acceptat să prezinte o lucrare nouă la Opera din Paris. ”Oedip” s-a bucurat de un real triumf în seara premierei, iar sala l-a ovaționat îndelung pe compozitorul care trăia cel mai frumos moment al vieții sale.

A fost o seară cu adevărat frumoasă, la care toți au participat cu însuflețire în timp ce eu îmi simțeam inima zvâcnind după atâția ani de speranță şi eforturi.

”Oedip” este o lucrare zămislită după „luni de muncă şi ani de nelinişte” în care maestrul a cuprins tot ce simțea, ce gândea, în aşa fel încât uneori se identifica cu eroul său.

Dorința lui Enescu de a realiza muzică pentru teatru apare în 1906, iar patru ani mai târziu, impresionat de interpretarea tragedianul Jean Mounet-Sully în „Oedip Rege”, ia naştere ideea compunerii propriului său Oedip.

La una dintre repetițiile operei, George Enescu dezvăluia că a avut nevoie de 30 de ani pentru a scrie această lucrare pe care a numit-o ”opera vieții mele”, cu toate că la început îl cuprinsese groaza conștientizând că este o adevărată nebunie să atace un asemenea subiect. O partitură care a avut o viață agitată până să vadă lumina zilei.

Într-o conversație purtată cu Pierre Lalo, Enescu face cunoscut gândul de a crea un Oedip şi nevoia unui libretist. Criticul îl recomandă pe Edmond Fleg (Flegenheimer), elenist, un poet îndrăgostit și de muzică. Fleg sugerează, în 1913, o lucrare în două serii consecutive însă Enescu îl roagă să alcătuiască „ceva mai concetrat şi foarte liric”.

Între timp izbucneşte războiul şi cei doi nu se mai revăd. Chiar dacă nu primise niciun text de la Fleg, Enescu trasează câteva schițe care se rătăcesc împreună cu alte manuscrise într-o pivniță a Kremlinului când sunt trimise la Londra, în 1917. Găsite de Edmond Fleg, în 1924, şi readuse în țară, cu sprijinul lui Anatole de Monzie și a ambasadorului Jean Herbette, schițele lui ”Oedip” îi sunt restituite lui Enescu.

Fleg termină de scris libretul format din patru acte şi şase tablouri având ca baza cele două tragedii compuse de Sofocle, „Oedip Rege” şi „Oedip la Colonos”.

George Enescu conturează primele schițe în 1910 și lucrează la această capodoperă până în 1931, dar scrierea consistentă se va desfășura în perioada 1921-1931. Primele note au fost așternute pe hârtie în Elveția, lângă Lausanne, iar finalul operei l-a elaborat la Tescani. De la început, maestrul și-a propus să creeze o lucrare fluentă, atrăgătoare și cu un text inteligibil pentru auditor. În ”Oedip” Enescu s-a lăsat ghidat, potrivit acestuia, numai de instinct pentru a înfăptui o „muzică pură”, „fără norme de orientare”. Oedip este un personaj universal, iar Enescu a elaborat pentru el un limbaj diferit de tot ce folosise până atunci în simfoniile sale. La un moment dat, maestrul îi dezvăluie lui Emanoil Ciomac conceptul acestei simfonii dramatice:

Visez la o muzică asemănătoare priveliştii insulelor din mările greceşti. Tărâmuri abrupte sau armonioase, neted desenate, goale, aride, fără o pată, fără un copac, siluete puternice, ce se profilează pe marea şi pe cerul albastru. Aş vrea să mă inspir de la natura aceea, să scriu o muzică esenţială, încă şi mai sobră decât aceea a lui Gluck, o muzică de contururi simple şi măreţe.

De-a lungul timpului, maestrul a purtat schițele lui ”Oedip” în variate turnee și atunci când se ivea ocazia, după concert, se așeza la pian și le cânta unui cerc restrâns de prieteni, după care preciza schimbările aduse și comenta textul. Printre auditorii acestor fragmente îi regăsim pe Alfred Alessandrescu, Mihail Jora, Constantin Brăiloiu, Mihail Andricu, Constantin Silvestri, Emanoil Ciomac.

Încă din 1930, când partitura nu era încheiată, Jacques Rouché, directorul Operei pariziene îi cerea lui Enescu vești despre ”Oedip”. Rouché își va exprima dorința, în 1934, de a primi o partitură a Oedipului enescian și va aproba oficial includerea lucrării în stagiune. Impresionat de ”noblețea” lucrării enesciene, directorul Operei din Paris și-a dorit o montare grandioasă. Schimbul de scrisori dintre Enescu și Rouché, ne arată tendința compozitorului de a revedea totul până în cele mai mici amănunte și cât de mult s-a implicat în detalii legate de regie, schimbări de decor, a sugerat alegerea dirijorului Philippe Gaubert, încredințarea rolului principal bas-baritonului André Pernet.

Jacques Rouché îi va propune artistului André Boll să se ocupe de scenografie și să realizeze, în premieră pe scena Operei, decorul construit, lucru nemaiîntâlnit până atunci într-o asemenea instituție. Încântat de idee, Boll prezintă inițial câteva schițe timide, dar Rouché îi atrage atenția să lucreze cu mai mult curaj, nu cu jumătate de măsură. Decorul va fi alcătuit din coloane înalte, scări monumentale, elemente arhitecturale, iar costumele în culori neutre, ocruri, tonuri de ceramică. Jacques Rouché s-a implicat nu doar la montarea ”Oedipului, el a adus şi un omagiu succesului avut de această tragedie lirică prin crearea unui parfum la renumita casă L.T Piver al cărei director era din 1893. Asemenea operei, parfumul, apa de colonie şi pudra „Oedip” au fost apreciate de public.

Dirijorul Philippe Gaubert a făcut peste optsprezece repetiții cu orchestra, timp de cinci luni, pentru a stăpâni această partitură dificilă, iar Enescu a asistat la toate și a luat parte la pregătirea spectacolului. Într-un interviu acordat publicației Le Jour, Gaubert a vorbit despre bucuria de a colabora la această creație enesciană, ”operă magnifică, dar prezintă dificultăți enorme” și ”cere o punere la punct minuțioasă” fiindcă are ”o partitură foarte migăloasă” însă cu ”intonații uimitoare”.

Toată critica franceză a participat la eveniment, iar cei mai de seamă reprezentanți au scris nenumărate articole entuziaste despre premiera absolută a capodoperei enesciene ”Oedip”.

Henry Prunière nota pentru La Revue Musicale, numărul din martie 1936:

„Acest Oedip este atât de plin de muzică, atât de dens, atât de echilibrat, atât de matur, lirismul devine intens, erupe şi se revine în plină seninătate într-o atmosferă suverană.”

În semn de omagiu pentru efortul depus în crearea acestei opere, Franța îi va conferi maestrului Enescu titlul de comandor în Legiunea de Onoare.

Prima înregistrare a lucrării ”Oedip” în limba originală, franceza, a fost realizată de Lawrence Foster împreună cu Orchestra Filarmonică din Monte-Carlo în 1989. Lansat de EMI, CD-ul este unul de referință pentru creația enesciană.